Enorm de dor

Sub umbrela de frunze, privesc copilul balai si-mi imaginez, cum ar fi fost iulie cu zambetele bunicului. Chiotele prichindelului ar fi avut ecou in sufletul celor mai dragi fiinte, iar viata mea, as fi crezut ca e perfecta. Dar oare, avandu-l pe bunicul langa noi, am mai fi apreciat la fel de mult clipa, si rasaritul, si iubirea, si viata insasi? Dureros modul de a resuscita omenirea din uitare, ignoranta, pacat. Sfasietor sacrificiu. Dar nu suficient. Alti si alti oameni dragi vor deveni stele in ceruri albe, iar noi vom da mereu vina pe uitare pentru caderile si greselile noastre. Remuscarile vor durea, de fiecare data, dar nu indeajuns, cat sa ne faca sa ne schimbam.
M-am schimbat eu in ultimii 6 ani, am devenit mai blanda, mai modesta, mai crestina? Nu, cu o convingere dureroasa in glas. Nu! Si-atunci, la cine sa strig neputinta mea si dorul meu? Neputinta de a ma schimba, in memoria lui, si dorul imens de familie completa.
Si privesc, din nou, mogaldeata de om din fata mea, care nu isi va cunoaste niciodata bunicul de poveste. Copilul meu va fi nevoit sa-si deseneze in minte imaginea lui, doar din descrierile mele.

(Visited 83 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *