Pagini de ieri, amintiri de azi

E trecut de miezul nopții. Lumina felinarelor i se așează cu unduiri pe brațe. E vânt afară – sfârșit de vară. Îmi cuprinde spatele în palmele sale, așteptând cu bărbia sprijinită de umărul meu să-i spun cât e ceasul… sau, mai de grabă, cum să păstreze mireasma clipei prezente. Peste câteva ore, va fi un călător cu pașii grei, pierdut într-un aeroport din care nu ar vrea să mai plece.
Simt cum îmi bate inima în golul nopții, dantela verde mă apasă ca o armură ce nu-mi dă voie să-mi ridic brațele. De-aș putea să-mi trec degetele prin părul lui!
E genul de bărbat care vibrează la cuvinte pline de emoție și  care știe, că privirea dăruită sufletului, rămâne talisman celui ce e departe. Așa că îmi cuprinde obrajii în palme și mă privește dincolo de rațiuni. Pe buze nu mai simt decât vântul, rece și apatic. Ne dăruim imagini dintr-o poveste de mâine, crezând cu tărie că ne aparține. Si adormim copleșiți de un viitor colorat cu stele. 

***
 

Și au alergat minutele cu anii laolaltă. Verile târzii s-au pudrat cu frunze roșii, au albit la geam și-au așteptat ofrande cu flori de iris. Camera de la stradă are miros de hârtie veche și fraze lungi, prinse de-un vârf de pix. Zeci de promisiuni stau îngrămădite prin sertare. Am renunțat să mai caut cheia, uitată prin vreo cutie de bijuterii, unde probabil am ascuns și brățara lui. Ii știu pe de rost inscripția, nu mai am nevoie de ea. Ziua de azi e gravată pe interior. 

***


Îmi așez pălăria fără sa respir. Șuvițe desprinse din părul împletit în grabă îmi desenează conturul feței. Pe obraji doar unduirea felinarul de pe perete mai ascunde ceva. Ceasul de deasupra mă urăște, oricât aș încerca să îl ignor. Am obosit cu paltonul în mână. Pe buze simt din nou un aer rece, doar că, de astă dată, răcoarea de octombrie mă găsește singură. Respir și mor în aceeași secundă. Trupul îmi arde cu fiecare pas ce mă apropie de el. Aeroportul e dintr-o dată gol. Nu-mi mai aud nici propriile gânduri. Poate e pălăria de vină, ar fi trebuit să o las pe bancă. Mă opresc pentru o secundă și simt cum fiecare părticică din mine se izbește de pereți. Oare m-am prăbușit? 
Îl zăresc pășind la fel de legănat, ca atunci când a plecat, lăsându-mi în buzunar doar brățara de la mână și-un vis captiv. Se apropie greu, tremurând lacrimi printre gene. 
În palma lui se odihnește o mânuță de înger blond, cu părul drept și moale ca al lui. Mă privesc amândoi fără să oprească pasul. Cel mic îmi zâmbește ca unui exponat de muzeu, căutându-mi răspunsul pe sub pălăria care mă adăpostește. Privește înapoi cu curiozitatea frumoasă de copil, fără să-i dea drumul tatălui. Abia acum observ lângă ei femeia ce-i poartă încă un prunc în pântece.
Dintr-o dată, mii de călători isterici reapar în jurul meu, alergând și țipând în toate direcțiile, furându-mi imaginea lui, alături de o familie ce nu-mi aparține. 
Cineva a oprit timpul meu, ani de zile, până azi. Și m-am trezit în fața unei iluzii ce, pare-se, m-a însoțit prea mult. Timpul meu a stat boem pe umeri feciorelnici, în timp ce al lui a îmbătrânit în mulțime. 

Răsfoiesc pagini întregi dintr-o poveste ce-mi pare a fi a nea, în lumina veche ce pătrunde pe fereastră. Zgomotul hârtiei e ca un ticăit ruginit de ceas: nu îmi aduc aminte când m-am oprit din citit și nici dacă am citit cu adevărat vreun moment. Prezentul e, de multe ori, scris cu cerneală albă, de teama stridentului, doar că timpul face ce face și îl îngălbenește, îl prinde în coperți de album și îl așează alfabetic în rafturi înalte, de unde să-l poți regăsi doar cu aprobare.
Prezentul de atunci e trecutul de azi.
De ce nu putem respira fără să ne întoarcem la trecut? Aceleași pagini, aceleași litere îngroșate, citite și recitite de fiecare dată când prezentul își întinde brațele spre noi dimineți.




Sursă :
http://www.aurelvirlan.ro/blog/category/peisajul-fotografic/

(Visited 96 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *