Așa îmi amintesc eu absolvirea

Cu lacrimi în ochi, mama mă îmbrățișează
cât pentru doi.
Chiotele celorlalti, imnul de pe fundal
și ciocnirile spumoase de șampanie
aproape că dispar din jurul meu.
Cuvintele mamei mă învăluie cu emoție –
doar un părinte, ce așteaptă stingher,
cu haina pe mână,
să-și strângă la piept proaspătul absolvent,
poate să emane atâta admirație.
E septembrie,
iar antrenamentul de zbor aproape că s-a încheiat.
Doar tâmplele ei
continuă să se albească încet-încet.
Copilul ei
poartă acum curaj pe pomeți –
mă simt cocoțată mai sus de visuri.
De aici îmi voi construi acum acoperiș,
cu mărgele colorate,
exact așa cum am văzut în casa părinților mei.
Iar când acesta va fi gata,
voi așeza mâinile cuib,
să aștept, la rându-mi,
scâncetul de viață.

Au trecut câțiva ani de la acel moment, iar casa mea are nu doar acoperiș colorat, ci și curcubee și chiote de copil. Anii studenției mele par foarte îndepărtați, pentru că pretențiile prezentului diferă din ce în ce mai mult de tot ce am învățat în școală.

Cu toate acestea, amintirea galei de absolvire, care a avut loc în mijlocul minunatului septembrie, rămâne etalon de emoție și împlinire profesională.

Astăzi, încă păstrez mândria halatului alb (deși nu se știe pentru cât timp, ținând cont de declinul prin care trece această profesie). Mi l-am câștigat singură, jucând perseverent și onest. Ceea ce-mi oferă companiile astăzi este doar un guler colorat în nuanțe de verde, albastru sau portocaliu, pe care să-l atașez la halat.
Depinde însă doar de mine dacă aleg să îmi închid halatul strâns până sus, la guler.

La mulți ani, farmaciști!

 

(Visited 473 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *