Întâlnirea mea cu Mircea Albulescu

Era tot un weekend parfumat de primăvară, ca acesta în care îi recitesc cu tristețe interviurile. Era tot sâmbătă și tot cu ploaie în geam. Îmi sugrumam stângaci emoțiile primului job, la parterul unui bloc pământiu de pe Magheru.

Dincolo de conturul teoretic pe care mi-l creionase facultatea, simțeam încă prezentă fascinația mea de a desena povești pe chipul celorlalți, iar clocotul bulevardului îmi părea a fi o bună inspirație.

Îmi plăcea să privesc hipnotic viețile grăbite ale celor de dincolo de vitrină și să le răstorn peste liniștea mea.

În diminețile reci de aprilie cei mai mulți călători purtau doar voci răgușite de fum alb de țigară. Mă ademeneau pașii lor mari, cu zgomotul strident al tocurilor și mă îndemnau să le găsesc o poveste.

În acea dimineață, cea în care l-am cunoscut pe domnul Albulescu, am realizat că poveștile nu se potrivesc oricărui chip străin și că doar acei oameni care lasă urme de umbre pe pământ pot adânci în propriile riduri povești și gesturi ce merită răsfoite.

(Deși nu au nici o urmă de inspirație, nu mă feresc să folosesc cuvintele astea) „domnul Albulescu era un munte de om” –  a fost primul meu gând atunci când am realizat că pacientul care pășea încet și elegant spre mine era actorul grav și sobru, cu sprâncene mari, prezent în copilăria mea datorită teatrelor tv, actorul pe care, de curând,  îl descoperisem fascinată pe scena Naționalului, în „A patra soră”.

Îmbrăcat cu un palton negru, ne-a dăruit mie și colegei mele o privire senină pe un calm „bună ziua”, în timp ce își scotea șapca politicos.

Între om și actor am simțit atunci o distanță de ore întregi, așa cum însuși maestrul povestise într-o împrejurare, că e bine ca transformarea omului în personajul de pe scenă să dureze cât mai mult pentru a fi cât mai veridică. Nimic din purtarea lui din acea dimineață nu a trădat omul vulcanic de pe scenă. 

Avea un bun simț elegant și  o vorbă suficient de lungă cât să retrăiesc bucuria vocii lui inconfundabile, dar suficient de scurtă cât să ofere doar informația medicală de care aveam noi nevoie. Îmi amintesc că dorea (nu citez, pentru că anii trecuți de atunci m-ar face să greșesc) o cutie de Tussin pentru un coleg mai tânăr,  ca să-i calmeze tusea.

Colega mea, mult mai naturală decât încercam eu să par (pentru că, mi-am dat seama ulterior, nu l-a recunoscut imediat pe marele actor) i-a motivat un refuz politicos prin lipsa unei prescripții medicale, moment în care domnul Albulescu a ridicat firesc din umeri, a zâmbit sincer, apoi, spunând ca pentru el că o să transmită mesajul mai departe, ne-a salutat de plecare, pășind spre ușă la fel de calm cum a intrat.

Colegul pentru care poposise în farmacie era chiar Marius Manole, alături de care avea repetiții în acea zi, așa cum însuși Marius ne-a povestit jumătate de oră mai târziu, atunci când s-a prezentat în fața noastră cu rețeta. Îmi amintesc că tânărul actor avea o voce răgușită și iritată de crizele supărătoare de tuse. Amabil, dar mult mai grăbit în vorbă decât domnul Albulescu, Marius părea un ucenic efervescent în comparație cu marele actor. Nu pot descrie admirația și recunoștința de a-i vedea pe scenă pe cei doi, ce-i drept, într-un moment târziu al adolescenței mele, dar potrivit pentru a le înțelege profunzimea artistică.

Iar acea dimineață scurtă, reală și firească, îmi păstrează singura ocazie vibrantă pe care am avut-o de a mă înclina în fața omului ce purta blând pe chip sute de povești. A fost dimineața în care l-am cunoscut pe Iorgu Albulescu.

 

 

(Visited 145 times, 1 visits today)

2 thoughts on “Întâlnirea mea cu Mircea Albulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *