Aripi

Din nou se apropie ziua aceea neagră pe care vreau să o uit și, în același timp, să o păstrez intactă moment cu moment.
De 8 ani, calendarul atârnă dureros un iulie peste care aș vrea să trec fără să respir. Nici nu știu ce doare mai mult: amintirea acelor clipe sau timpul care a trecut peste noi fara el.
Mă străduiesc să-i ascult din memorie vocea ultimelor ore împreună, vocea lui de dinainte de despărțire, vocea lui caldă de acasă, vocea lui de tată grijuliu.
Nu reușesc. Timpul o deformează.
Aș putea să o regăsesc în puținele momente video păstrate în arhiva personală, dar nu am curaj pentru că răni noi s-ar deschide peste cele existente, acoperite de anestezic amar și cotidian.

Era o dimineață de sâmbătă plină de soare. Îmi amintesc că terminasem practica de vară într-o fabrică de medicamente și urma să petrecem în familie un weekend la mare. Ne-am întâlnit la Izvor, în căminul în care îmi petrecusem primii trei ani din studenție și pe care aveam să îl părăsesc din toamna următoare. Când mi-am văzut părinții în ușa camerei întunecoase, i-am îmbrățișat în grabă (pentru că în momentul ăla credeam că-i voi avea alături la nesfârșit). Mi-am luat într-un rucsac câteva lucruri pentru weekend, urmând ca bagajul mare (cu cratițe, perne și haine) să îl iau la întoarcerea spre casă. Îmi amintesc că eram așa de bucuroasă că, după atâta vreme petrecută în București, puteam în sfârșit să îi fiu ghid tatălui meu și să îi arăt cea mai bună rută către A2, asta deoarece în copilărie, atunci când traversam capitala, el ne păcălea mereu că a rătăcit drumul și că nu mai găsește ieșirea spre mare.
Acum, privind în urmă, realizez nenorocita ironie de a-i fi fost ghid în ultimul său drum, spre locul care avea să se transforme în cimitirul fericirii noastre.

Prima destinație planificată pentru acel weekend era acasă la prietenii lui de suflet, în apropiere de Medgidia. Prietenii aceștia, pe care tata i-a ales (parcă special) în urmă cu peste 20 de ani, aveau să se transforme în oamenii pe brațele cărora ne-am prăbușim durerea. Timpul îmi aduce în minte doar frânturi din momentul revederii, pentru că totul încă se derula firesc. Acelea au fost ultimele minute de liniște și de bucurie ale familiei mele, pentru că viața s-a oprit la ora 16.00.
Cât de prețios îmi pare acum acel firesc și cât de mult îi simt lipsa! Firescul de a fi alături de părinți, de a-i îmbrățisa, de a le auzi vorbele, de a te bucura de cele mai banale situații.

În momentele de criză, mintea noastră rămâne amorțită într-o realitate pe care o poate accepta și neagă avalanșa de imagini și de trăiri care se derulează de fapt în jurul ei.
Deși strigam de neputință, căutând un Dumnezeu care parcă nu mai exista, deși priveam cearceaful alb și mișcările haotice ale ceasului de la mână, deși tot personalul medical părea fantasmagonic și holurile lungi și apăsătoare, mintea mea refuza să accepte lipsa vieții. Ea derula doar momente-cheie ale fericirii noastre de dinainte de acea zi nefastă.
Și au trecut zile întregi până când mintea a simțit spărtura sufletului și i s-a alăturat.

După atâția ani de dor
lacrimile sunt la fel de grele,
cicatricile nu sunt cicatrici, ci goluri,
amintirea copilăriei noastre de acasă ne aduce mereu la echilibru,
iar mama a rămas la fel de devotată familiei
pe care a construit-o cu atâta onoare alături de tatăl meu.

13528513_1202626203103230_685017566341339129_o

HPIM0180

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

tat

(Visited 240 times, 1 visits today)

3 thoughts on “Aripi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *