Experiența nașterii la o maternitate de stat

O zi de sfârșit de septembrie

Dimineața marii întâlniri a debutat ca o zi oarecare.
Cu nori și vânt de septembrie. Și cu o nouă vizită la spital.

Am plecat de acasă cu o mapă verde în brațe în care ordonasem toate fișele mele medicale din timpul sarcinii. Gândul însă mi l-am lăsat acasă, cuibărit lângă fetița mea cea mare, laolaltă cu păpușa ei de pânză, cu cozi supradimensionate.

Păpusă de pânză

Drumul până la maternitate l-am parcurs doar cu soțul meu, în liniștea orașului încă netrezit. Am conversat puțin despre banalității cotidiene. Dar în spatele cuvintelor noastre se înghesuia întrebarea pe care o purtam de câteva zile cu noi: oare azi e ziua cea mare?

Când am ajuns la spital, prima oprire a fost la sala pentru NST (testul non-stres sau cardiotocogramă). Era o rutină cu care mă obișnuisem încă din săptămâna a 32-a de sarcină.
Graficul din acea dimineață de pe foaia de monitorizare de la NST avea să ne anunțe că în câteva ore urma să facem cunoștință cu noul bebeluș. 
Nu-mi mai amintesc dacă am conștientizat amândoi pe loc că numărătoarea inversă a pornit, pentru că procedurile de la internare te robotizează: ți se cer semnături și acte, te plimbă de la o infirmieră la alta, apoi alte semnături, alte întrebări, iar la final te trezești cu o cămasă albă în brațe, ce ascunde într-un colț, ca un tatuaj vechi, inițialele maternității.

Între timp, soțul meu reușise să îmi aducă tot bagajul, pe care îl lăsasem intenționat în mașină, crezând că dimineața aceea se va încheia doar cu un consult. Ne-am spus câteva cuvinte, apoi ne-am despărțit.
Nu era nici măcar ora 9 când holurile înguste ale spitalului au început să se sufoce printre pacienți și aparținători. În agitația aia l-am lăsat pe soțul meu să aștepte singur momentul întâlnirii cu fiul lui.

detaliu hol maternitate

Același salon

Eu am urcat, însoțită de infirmieră, în salonul de la terapie intensivă. Îmi amintesc că atunci când am intrat, am recunoscut imediat ferestrele înalte cu jaluzele galbene prin care, cu 4 ani în urmă, admirasem razele înghețate ale celei mai frumoase dimineți de decembrie.
Timpul pe care l-am petrecut în salon în așteptarea operației s-a scurs calm, odată cu picăturile de ser ce mi se prelingeau în venă. Alături de mine, două viitoare mămici își aminteau experiențele anterioare și se încurajau că o să fie totul bine și de data aceasta.

apus de septembrie

Apoi una dintre ele a fost chemată de asistenta șefă și dusă de mână până la sală. Pe asistentă am recunoscut-o imediat: era slăbuță, coafată clasic cu două agrafe și avea o voce plăcută, dar fermă, ce mi se părea că se potrivește cu experiența ei. Trecută de prima tinerețe, asistenta coordona toată activitatea pe cei câțiva metri pătrați de la terapie intensivă. Intra destul de des în salonul nostru și ne recapitula (ca înaintea unui examen) ce aveam de făcut pentru o recuperare rapidă. De la ea am învățat data trecută cât de utilă era centura postnatală și ciorapii compresivi.

Prima pacientă chemată în sala de operație a întârziat destul de mult acolo. Știam că o cezariană fără complicații nu ar trebui să depășească o oră. Am aflat abia când a revenit în salon că pacienta era hipertensivă, iar operația fusese mai dificilă. De altfel, în cele 24 de ore petrecute la terapie, personalul medical a roit în jurul ei, monitorizându-i în permanență tensiunea arterială. Pentru mine a fost un avantaj, pentru că, la fiecare verificare a ei, asistentele treceau și pe la patul meu și se asigurau că mi-e bine (atât cât permitea situația).

Marea întâlnire

Cât timp sala de operații se pregătea pentru o nouă intervenție, la patul meu a venit medicul anestezist alături de care urma să intru în operație. Am discutat despre istoricul meu medical, ghidată de câteva întrebări cheie pe care medicul mi le-a adresat cu mult calm. Nu cred că a durat mai mult de 10 minute toată discuția.
După alte 10 minute asistenta șefă m-a ajutat să mă ridic și m-a însoțit până în sala de operații, de unde am fost preluată de asistenta medicului anestezist. În timp ce ei îmi explicau, pas cu pas, ceea ce urma să se întâmple, medicul meu obstetrician își fixa mănușile chirurgicale, pregătindu-se să aducă din nou pe chipul meu emoția primului țipăt de copil. Când a observat că îi urmăream mișcările, mi-a zâmbit cerându-mi confirmarea că sunt pregătită pentru marea întâlnire.

Din momentul în care asistenta m-a ajutat să-mi aplec umerii dincolo de limita de confort, îmbrățișând pentru ultima dată burtica năzdrăvană, și până când am conștientizat că efectul anesteziei s-a instalat nu au trecut mai mult de 5 minute.
Emoția care m-a cuprins imediat după ce m-am întins pe masa de operație mi-a adus în fața ochilor cel mai puternic déjà-vu: așteptarea primul scâncet cu privirea ancorată pe câmpul steril, care se întindea ca un cer în fața mea. Era imaginea pe care amintirea mi-o reda cel mai fidel. Deși am crezut că experiența din urmă cu patru ani mă învâțase să-mi gestionez emoțiile, și de data aceasta am trăit povestea nașterii cu același fior.

Primul țipăt al trupușorului de om s-a auzit în sala plină cu reflectoare puțin înainte de mijlocul zilei. Plânsul lui mi-a rostogolit pe tâmple lacrimi de mamă. Când mi l-au adus lângă obraz era înfășurat într-un scutec alb cu bulinuțe roz. Am reușit să-l pup repede pe nas, pentru că apoi a plecat cu echipa de la neonatologie.
Imediat după aceea în sală s-a făcut o liniște care s-a așezat tot mai greoi pe pleoapele mele. Dintr-o dată, toată discuția dintre membrii echipei medicale mi s-a părut plictisitoare. Somnolența a început să îmi deformeze timpul, astfel că minutele le simțeam ore. Aș fi vrut să termine mai repede de închis inciziile pentru a mă transfera în patul din salon.

La un moment dat mi-am amintit de soțul meu care deja își întâlnise fiul. Am încercat să mi-i imaginez pe amândoi, față în față, pentru prima dată pe holul îngust de la etaj, între pereții căruia se petrecuseră poate milioane de astfel de întâlniri.

Aproape de finalul intervenției am simțit că îmi e tot mai greu să respir, de parcă cineva se sprijinea pe toracele meu. Așa că am încercat să mă concentrez pe fiecare inspir și expir, până când medicul meu s-a aplecat peste câmpul steril și m-a anunțat că intervenția s-a terminat. Din momentul acela am simțit că timpul începe să revină la măsura lui.

Recunoștință, emoție și împlinire

Câteva clipe mai târziu am revenit în salonul de unde plecasem cu o oră mai devreme.
Toată după-amiaza am petrecut-o între nevoia de a dormi și bucuria de a împărtăși celor dragi frânturi din noua mea poveste.  Știam de data trecută cât de important este somnul postoperator, însă cocktailul de adrenalină, analgezice și emoție mă făcea să adorm doar câteva minute și apoi să mă trezesc.

M-am bucurat că i-au permis soțului meu să mă viziteze imediat după operație. Cuvintele omului drag fac bine în astfel de momente. În plus, revederea bucuriei de tată pe chipul lui mi-a completat împlinirea.
Pentru a doua oară în viață am simțit că rodul meu de femeie poate să copleșească o inimă întreagă de bărbat.

prima zi impreună

 

(Visited 287 times, 11 visits today)

5 thoughts on “Experiența nașterii la o maternitate de stat

    1. Și tu ai avut un text extrem de emotionant, acela de „bun venit” dedicat micuței Anastasia. L-am citit cât am respirat o data, atât de lin l-ai scris.
      Eu am născut la maternitatea Cantacuzino.

    1. După ce treci o dată prin experiența nașterii, nu mai concepi viața fără un copil.
      După ce vine al doilea, nu mai concepi viața fără copiii tăi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *