Putem crește copii și fără pedepse

Am avut părinți buni și profit de orice ocazie ca să amintesc acest lucru. Cu toate astea, în copilaria mea (mai mult postdecembristă) am cunoscut sentimentul de a fi pedepsit – nu excesiv, ci rar, dar atât cât „să îmi fie învățătură de minte.” Și până la un punct vedeam, prin aceste pedepse, doar o normalitate a vremurilor respective. Chiar si cei mai mulți prieteni și colegi de-ai mei „se bucurau” de o astfel de comunicare cu părinții, în care unul făcea „tâmpenii”, iar celălalt certa și pedepsea.

Până să devin părinte, admiteam inconștient că, pentru a educa un copil, e nevoie (ocazional) și de o pedeapsă mică. Norocul meu a fost că mi-au căzut în mâini câteva cărți de specialitate (de parenting) care mi-au colorat și corectat viziunea.
Cum ar fi să crești un copil fără pedepse? Cum ar fi să renunți să mai țipi la copil? Cum ar fi să bați în retragere atunci când simți că expodezi? Ce înseamnă Mindfulness? Toate astea au fost întrebări care m-au determinat să încerc schimbarea, de dragul unor răspunsuri frumoase și spontane din partea copilului meu, privit ca un individ în plină perioadă de dezvoltare.

Atunci când un părinte alege să-și educe copilul prin pedeapsă, uită că, sub stăpânirea emoțiilor sau a furiei, copilul nu va învăța nimic din acea lecție, ci va intra într-o stare de blocaj, de fugă sau de luptă. În loc să se conecteze cu copilul, să-i vorbească (știu, pare destul de greu de realizat) cu căldură și cu empatie, pentru a-i înlătura tensiunea emoțională și fizică și pentru a-l ajuta să vorbească despre ceea ce a simțit și ceea ce l-a determinat să se comporte urât, părintele îl „ajută” de fapt să clocotescă în continuare și chiar să se simtă frustrat, nedreptățit, neimportant în cadrul familiei. Iar toata acestă furie reprimată nu face decât să umple rucsacul emoțional al copilului, creând mai multe tipologii de adolescenți (mai târziu adulți):

1. cei care se refugiază în mâncare, băutură sau substanțe periculoase (starea de blocaj),
2. cei care compensează nefericirea prin muncă în plus, care evadează prin reprize de cumpărături sau jocuri pe calculator (starea de fugă),
3. cei care pornesc primii o ceartă pentru a justifica stările de supărare și frustrare (starea de luptă).

Prin pedeapsă, din păcate, susținem nefericirea copilului, îl determinăm să devină rigid, dominant, sfidător, mincinos, nepoliticos, arțăgos, nervos, pentru că el este mai degrabă preocupat de caracterul abuziv al pedepsei, în loc să simtă remuşcări pentru greşelile făcute.
Prin țipete repetate, pedepse, eliminarea privilegiilor, acordarea unor sarcini suplimentare – metode folosite cu scopul de a-l „învăța o lecţie” pe copil – reușim să îi influențăm negativ inteligența emoțională (EQ) și să îi suprimăm stima de sine, care este piatra de temelie a unei vieți împlinite și fericite.

Psihologii vorbesc des despre această confuzie pe care o fac părinții, atunci când copilul lor greșește: mulți se grăbesc să corecteze comportamentul, fără să realizeze că un copil nu învață nimic atunci când este certat, ci doar adună frici și obiceiuri nesănătoase de gestionare a furiei.
Regula de bază este de conectare cu copilul înainte de corectare a comportamentului. 

Exemplul cel mai relevant care îmi vine acum în minte, pe care minunata doamnă dr. Laura Markham ni l-a dăruit în cadrul conferințelor de la București, a fost cel al fratelui mai mare care își lovește fratele mai mic.
Primul pas important este calmarea părintelui (mai ales pentru cel care este creionat după principii vechi), acest lucru nu va reuși din prima încercare, însă perseverența salvează. În situația prezentată mai sus, calmarea părintelui vine o dată cu empatizarea și îmbrățișarea copilului rănit.
Al doilea pas îl reprezintă conectarea cu celălalt copil tot printr-o puternică empatie (din nou, știu că pare foarte greu să nu-l certăm pentru gestul urât de a-și lovi fratele, dar tonul și atitudinea noastră în gestionarea conflictelor va fi întotdeauna copiată de cei mici). 
Pasul următor este de a induce ideea de siguranță ambilor copii și de a le accepta sentimentele pe care le au în acel moment (fie bune, fie rele). Abia din acest punct, copiii sunt încurajați să construiască povestea evenimentului, părintele transformându-se într-un interpret al poveștii: „Cred că te simți foarte rău! Și fratele tău cred că se simte la fel. V-am auzit din bucătarie cum râdeați împreună, apoi l-am auzit pe el plângând. Ce s-a întâmplat în acel moment? Aha! Ți-a luat jucăria. Și tu cum ai procedat? Cred că s-a speriat când l-ai lovit, așa-i? Spui că a fost nedrept când ți-a luat jucăria și nu te-a întrebat înainte să ți-o ia. Crezi că ar fi acceptat un schimb de jucării?…” 
În felul acesta se realizează conectarea cu copilul, acesta nu mai trăiește sentimentul de a fi nedreptățit, învață prin exemplul părintelui cum să gestioneze emoțiile si cum să facă față conflictelor. Copiii sunt practic încurajați să treacă din poziția de „victimă” sau „copil-problemă” în cea de evaluatori ai incidentului.

Conform unui sondaj online realizat de totuldespremame.ro în perioada 1-14 octombrie, la care au participat 2434 de părinți, majoritatea celor care fac parte din „generația bătăii rupte din rai” evită pedeapsa și cred în comunicarea deschisă cu copiii lor.
Mai jos voi prezenta rezultatele acestui studiu care face parte din actuala campanie #farapedeapsa.

• 76% dintre cei care au răspuns întrebărilor au fost pedepsiți (fizic sau emoțional) de părinți cel puțin o dată; întrebați dacă ar reacționa la fel în situații similare, doar 1 % dintre respondenți ar urma exemplul părinților lor.
  

• Cei mai mulți dintre respondenți își amintesc pedeapsa emoțională (39%), iar 20% pe cea fizică.

• Mai mult de jumătate dintre cei pedepsiți spun că, atunci când erau mici, cel mai mult îi dureau amenințările și injuriile.

• De cele mai multe ori, atunci când erau pedepsiți, se simțeau nedreptățiți. O treime dintre ei se simțeau și speriați, iar aproape o treime furioși.

• 80% dintre respondenți și-ar ajuta copilul să înțeleagă unde a greșit. Totuși, un sfert dintre pprinții de azi ar folosi pedeapsa.

• Cei mai mulți dintre respondenții pedepsiți și-ar fi dorit ca părinții să fie mulțumiți de ei, iar mai mult de o treime să fi fost iubiți, ascultați și acceptați. Cei care nu au fost pedepsiți s-au simțit mai iubiți si acceptați de părinții lor.

• Mai mult de două treimi din respondenți sunt de părere că dacă ar fi astăzi în locul propriului părinte, ar încerca să-și ajute copilul să înțeleagă unde a greșit, în loc să folosească pedeapsa. Totuși, un sfert dintre părinți iau în calcul pedeapsa pentru a corecta comportamentul copiiilor.