Disputa somnului de prânz

Ne-am certat. Azi. Într-o zi cu mult albastru deschis pe cer.
Ne-am certat pentru că eu nu-mi vedeam capul de treburi, iar ea nu voia să adoarmă. Sunt zile bune și zile… mai puțin liniștite. În unele dintre ele reușesc să adorm ambii copii în același timp, în alte zile nu-mi iese deloc.

Astăzi am reușit să îl adorm pe el. Fix la prânz. Pe ea, din cauza episoadelor de tuse, am mutat-o pe canapea, în altă cameră. Oricum îi place mult să adoarmă la prânz în altă parte decât în dormitor. Are senzația că în felul ăsta somnul nu îi fură prea mult din timpul de joacă.

Astăzi la prânz, capul meu stătea doar la bucătăria răvășită, la legumele împrăștiate pe tocătorul de lemn și la hainele care așteptau ude în mașina de spălat. Și cum fetița mea nu voia să dea o oră de joacă pe un „nap” energizant, nu a fost cale lungă până la o ceartă.

O ceartă tipică, care la final s-a lăsat cu retrageri de prietenii:
„Ai stricat toată bucuria de azi! Eu nu mai vorbesc cu tine!”

Am observat de-a lungul anilor că vorbele care sunt spuse între patru pereți, ricoșează puternic în memoria celor prezenți la discuție. Iar de acolo se întorc de fiecare dacă când contextul se repetă.
Prima rostire a lor e cea mai grea, pentru că o conștientizăm:
„Wow! Nu mai vorbesc cu tine? Chiar m-ai crezut!”

Ulterior, vorbele prind curaj și tonalitate și se transformă cu timpul în cuvinte grele pe care, de cele mai multe ori, le aruncăm sub pretextul: „să mă răcoresc„. Ușor-ușor, acest limbaj devine rutină și revenim la el ori de câte ori se simt aburii unui conflict.

Tot acest comportament verbal se copiază imediat de la părinte la copil:

„Nu mai vorbesc cu tine! Ai înțeles?”

„Să știi că nici eu nu mai vor-besc cu ti-ne!”

Mi-am demonstrat de multe ori că expresiile mele sunt absorbite și însușite de fiica mea destul de rapid. Astfel că ea devine practic o prelungire a mea, lucru care nu mă bucură atunci când mă refer la defecte.

Cum încerc (din răsputeri) să atenuez astfel de circumstanțe?

• Îndulcesc amenințările (cel puțin până când reușesc să scap de ele).
  Astfel că acel „nu mai vorbesc cu tine” se transformă în „10 minute nu mai vorbesc cu tine„.
• Stabilesc reguli de exprimare.
  Nici un membru al familiei nu are voie să folosească termenii: „niciodată” (excepție fac poveștile din cărți), „mișto” sau „băi, frate!„.
  Iată cum „tu niciodată nu mă asculți” devine „de obicei nu mă asculți„, iar încărcătura puternic negativă a lui „niciodată” e înlocuită cu o exprimare mult mai blândă.
• Detensionare prin îmbrățișare.
  Convenția noastră, încă dinainte de a veni bebelușul în familie, este să cerem celuilalt „iubire” sub forma unei îmbrățișări dacă simțim că suntem într-o furtună emoțională.
  Așa am ajuns cu timpul să înlocuim „hai să-ți dau o îmbrățișare!” cu „hai să îți dau iubire!„.

Aceasta din urmă a devenit metoda cu cel mai bun rezultat. Golirea pentru câteva secunde de furie și reconecarea părinte-copil par a fi soluțiile care ni se potrivesc. Și nu mă feresc să recunosc că tare bine îmi fac și mie, ca adult, astfel de momente de conectare, în care anulez presiunea timpului din jurul meu. (Pentru că, cel puțin în cazul meu, timpul reprezintă un subiect sensibil.)

 

Later edit: Întâmplarea e scrisă la sfârșitul lui ianuarie, dar în lipsa timpului de finisare, o fac publică abia astăzi. Între timp s-au mai scurs printre noi zile bune și zile… mai puțin liniștite. Lupta mea cu vârtejul timpului în schimbul câtorva minute de conectare cu fiica mea pare să dea roade.
Îmbrățișările ne-au devenit leac pentru somn. Iar cântecele leagăn.