Vagoane

Un aer rece, metalic se strecoară printre călători. Secundele roșii din perete par a măsura nestingherite viețile trecătorilor: cinci minute, doi ani, o săptămână, opt luni…

Întunericul peronului parcă hipnotizează, jucându-se de-a păpușarul neîndemânatic. În fiecare dimineață se lasă copleșit de atât de multe figurine cu viață, încât dă drumul sforilor. Și doar privește: îmbrățișări, smuciri, suspine, strănuturi, râsete. La prânz însă, când pare să revină tăcerea pe peron, puținii călători se lasă duși, cu pași mărunți și mâini în buzunar, de la un capăt la altul al vieții. Abia în momentul în care prin față trec și încetinesc vagoanele, viața se vede din ce în ce mai clar, unduind între lumini și voci răgușite.
„Atenție, se închid ușile! Urmează Piața Unirii, cu peron pe partea stângă.”