Enorm de dor

Sub umbrela de frunze, privesc copilul bălai și-mi imaginez, cum ar fi fost iulie cu zâmbetele bunicului.
Chiotele prichindelului ar fi avut ecou în sufletul lui, iar viața mea aș fi îndrăznit să cred că e perfectă.
Dar oare, avându-l pe bunicul lângă noi, am fi apreciat la fel de mult clipa și răsăritul, și iubirea, și viața insăși?
Dureros modul de a resuscita omenirea din uitare, ignoranță și păcat.
Sfâșietor sacrificiu.
Dar nu suficient.
Alți și alți oameni dragi vor deveni stele în ceruri albe, iar noi vom da mereu vina pe uitare pentru căderile și greșelile noastre.
Remușcările vor durea de fiecare dată, dar nu îndeajuns cât să ne facă să ne schimbăm.
M-am schimbat eu în ultimii 6 ani?
Am devenit mai bună, mai modestă, mai creștină?
Nu, cu toată convingerea dureroasă din glas.
Nu!
Și-atunci, la cine să strig neputința mea și dorul meu?
Neputința de a mă schimba, în amintirea lui, și dorul imens de familie completă.

Și privesc, din nou, mogâldeața de om din fața mea, care nu își va cunoaște niciodată bunicul de poveste. Copilul meu va fi nevoit să-și deseneze în minte imaginea lui din descrierile mele.

(Visited 99 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *