Abuzul de „Nu”

Copiii și-au adus, din nou, bunicile în parc. Pentru că la ora 9.00 rar găsești câte un părinte liber care să păzească toboganul sau să împingă, zeci de minute, leagănul. Și asta din cauza îndatoririlor profesionale.

Deși se spune despre bunici că sunt mult mai atașați de cei mici, deoarece maturitatea și înțelepciunea lor sunt superioare tinerilor părinți efervescenți din generația noastră, spectacolul zgomotos pe care îl oferă unele bunici în parcurile dintre blocuri contrazice orice proverb drăguț despre bunici și nepoți care vă vine acum în minte.

Mi s-a întâmplat, zilele trecute, să plec din parc mult mai devreme decât îmi programasem, deoarece un grup gălăgios de bunicuțe mi-a făcut urechile să urle în mai puțin de jumătate de oră. Ca niște păpușari, acestea ghidau atent fiecare pas al nepoțeilor, fără să le dea cea mai mică doză de libertate. Fiecare gest spontan al micuților era taxat de o avalanșă de „Nu-uri” și smuciri de braț: „Nu împinge!“, “Nu pune mâna!”, „Nu sări!”, „Nu țipa!”, „Nu alerga!“ Din leagăn, fiica mea asculta speriată toată acea schimonoseală de grijă absurdă, fără să înțeleagă dacă „oamenii aceia mari” i se adresau ei sau nu. (Întâmplător, mai era o fetiță în parc, care purta același nume cu cel al fiicei mele, de unde și nedumerirea și spaima ei.)

La noi în casă, îngrozitorul „Nu” este folosit cu moderație. Din simplul motiv că, așa cum este de neplăcut copiilor să-l audă de la părinți, la fiecare gest al lor, tot așa de neplăcut este și pentru părinți să-l primească din partea copiilor. Noi, ca familie-fericita-de-trei, funcționăm după metoda eliminării pericolului (foarfecă, fier de călcat încins, chibrite etc), acolo unde este posibil, din calea micuței noastre, tocmai pentru a nu tulbura joaca și distracția, de „Nu-uri” obsesive. Avem și noi reguli de siguranță, dar am ales să reducem la minim poluarea fonică negativă, deoarece aceasta va ricoșa în personalitatea copilului.

Decât să-i interzic (inutil, știți și voi cum sunt copiii) un obiect sau o acțiune, prefer să îi fur atenția prin acordarea de responsabilități. Fiica mea, de exemplu, e receptiva la „ștersul prafului”. Când ochii și mânuțele sunt ademenite de ceva „interzis”, o înarmez cu șervețele umede și ne apucăm de șters, la început împreună, după care o las să ia inițiativa: frigider, păpuși, uși, scaune etc. Nu spun ca nu avem și noi scăpări, dar cu cât mai puțin, cu atât mai sănătos (emoțional).

Revenind însă la realitatea din cartier (și din societate), fără să acuz toate bunicile de astfel de practici „protectoare” și fără să exclud părinții, pe motiv că nici unul dintre ei nu ar face așa ceva, trebuie să fim conștienți că în oglinda noastră se reflectă copiii noștri, iar încărcătura emoțională negativă pe care le-o punem în bagaj, va defini generația viitoare de adolescenți.

Experiment
Vă sugerez ca, o zi pe săptămână, să controlăm avalanșa de „Nu-uri” direcționată către orice membru al familiei, nu doar spre copii, și să o înlocuim cu propoziții afirmative. Ca să dăm și o notă distractivă experimentului, haideți să ne luăm angajamentul că, la fiecare „Nu” scăpat, vom face 5 flotări.

Exemple personale (sau cum scăpăm noi de ispită) :
În loc de „Nu pune mâna!”, încerc „Hai să mă ajuți cu…” (cei mai mulți copii adoră să ajute în gospodărie) 
În loc de „Nu țipa!“,  încerc ” Hai să facem exerciții împreună!”
În loc de „Nu (mai) plânge!“, încerc „Plânge cât ai nevoie! ! Sunt alături de tine!”

(Visited 97 times, 1 visits today)

3 thoughts on “Abuzul de „Nu”

  1. Ai dreptate; problema este ca, in cele mai multe cazuri, aceste „nu-uri” nu sunt percepute de emitatorul lor ca fiind ceva negativ, dimpotriva, ferim copilul, il invatam ce are voie (mai mult, ce nu are voie) si asa ii facem educatie „buna” (probabil cum, am primit si noi la randul nostru). „Nu-mi place” articolul tau pentru ca ma scoate din zona de confort si ma forteaza sa ma intreb: oare eu nu procedez la fel?

    1. Multumesc, Cristina, pentru feedback! „Nu-ul” este atat de prezent in viata noastra, incat nici nu ii mai constientizam, de multe ori, valoarea emotionala. Daca in educarea copiilor poate reusim sa fim ceva mai atenti cu gestionarea lui „Nu”, in viata personala sau profesionala (mai ales, in cazul celor care lucram in vanzari) il utilizam atat de mult, incat nici nu-i mai vedem deserviciul pe care ni-l aduce.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *