Îmi este teamă de animale, deși le iubesc cu tot sufletul

Avea bunica un cocoș cu personalitate. De fiecare dată când ieșeam în curte cu câte o felie rece de mămăligă sau cu pumnișorul plin cu grâu, el era primul care ajungea lângă picioarele mele. Și oricât mă străduiam eu atunci, la cei 4-5 anișori ai mei, niciodată brațele nu mi se făceau mai lungi ca să evit ciugulelile de pe papucii mei. Mai toate boabele și frimiturile cădeau pe ei. Iar el, pândarul, începea să ciupească cu poftă de parcă acelea erau cele mai gustoase grăunțe.
Chiar și când îmi puneam în picioare saboții mari ai bunicii, tot simțeam forța ciocului de cocoș ca-ntr-un exercițiu de acupunctură.

Când am mai crescut, am realizat că hrănitul păsărilor era, de fapt, treaba cea mai simplă din curte. Bunicii mei au crescut de-a lungul copilăriei mele și oi, și vaci, parcă și o capră.
Cu oile era cel mai ușor, erau „date” la stână din martie până în noiembrie. Așa că experiența mea cu ele se limita la vacanțele de iarnă. În plus, îmi amintesc că cele 4 țurcane ale bunicii nici nu se auzeau în grădină. Mare parte din timp rumegau liniștite lângă ieslea cea mare, pe care bunicul o cioplise din lemn de salcâm. Mereu le-am simțit blânde (berbec nu am avut niciodată), așa că nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată teamă să merg să le dau „un braț de fân”.

Animale domentice

Cât despre Mărțica, văcuța pe care a avut-o bunica toată copilăria mea, nu pot să spun același lucru. Îmi trezea un soi de teamă fragmentată : de coarnele ei impunătoare, de zgomotul clopotului mare, de coada grea, pe care bunica o lega de piciorul din spate la fiecare muls. Dar cel mai mult mă speria mugetul ei.

În general, vacile urcau sus, la stână, doar trei luni pe an. Astfel că, în restul timpului noi o țineam acasă, în grădina mare din spate. O auzeam des pe bunica spunând că a noastră „e tare bună”, pentru că era o fire liniștită și, mai ales, pentru că umplea mereu găleata de lapte. Era de rasă veche românească – brună.
Cu toate astea, atunci când mă ruga să urc în podul grajdului ca să-i arunc în iesle fân, zgomotul copitelor pe scândura groasă din grajd o proiecta în imaginația mea de copil ca pe o creatură mitologică.

Astăzi îmi vine să râd la amintirea acelor zile, mai ales că, privind-o pe fiica mea cum se comportă în preajma animalelor, revăd copilul din mine. Diferența este că ea crește departe de viața de la țară, cu tot ce presupune: fructe proaspete, grădini și păduri, animale domestice, simplitate și joacă în aer liber.

Am învățat-o să iubească animalele, dar chiar și așa a simțit teama mea și a preluat-o. Am observat acest lucru atunci când intâlnim pe stradă maidanezi. Primul ei impuls este să mă ia de mână, apoi să-și întoarcă privirea în spate chiar și după ce animalul s-a îndepărtat.

Mie îmi plac câinii foarte mult, mereu i-am admirat, fără să-i port în brațe sau să-i smotocesc. La bunici am avut câini frumoși. În primii mei ani, un ciobănesc românesc le-a păzit gospodăria. Eu nu mi-l amintesc, în schimb pozele de familie stau mărturie.

Pe cel de-al doilea, pe Leu, l-a adus tata în curtea bunicilor. Era un superb ciobănesc german, cu o talie robustă și un cap perfect, cu ochi migdalați și cu o privire jucăușă și inteligentă. Cu tatăl meu a avut o relație minunată. Era o bucurie imensă când se regăseau și cred că asta m-a determinat să îl admir atât de mult, deși, Doamne, ce frică îmi era de el! Cu toate acestea, mergeam în fiecare seară să îi arunc câte o bucată mare de pâine.

După ce nu a mai fost el… am trecut printr-o perioadă de tranziție. S-au perindat câțiva câini prin curtea bunicilor, dar nici unul nu a rămas stăpân pe cotețul din grădină. Până când, la aniversarea mea de 13 ani, tata mi-a pus în brațe un pechinez-șorecar ce nu împlinise nici o lună. L-am numit Ricky și l-am iubit 9 ani de zile. El a fost singurul cățel pe care l-am ținut în brațe, pe care l-am drăgălășit și l-am pupat.

Deși am locuit cu bunicii mei până la vârsta de școală, având permanent contact cu toate animalele din gospodărie, sentimentul de teamă nu m-a ocolit. Judecând acum, îmi permit să dau vina pe diferența de statură (de rațe, cu siguranță, nu mi-a fost niciodată frică 😀).

 

Pentru că zilele acestea se anunță capricioase în București, în programul nostru de weekend am adăugat premiera noului serial, găzduit de Bomerang TV: „Cei cinci prieteni fermieri”, care va fi duminică, 24 iunie, de la 13:40.
Surpriza cea mare este că personajele sunt animale reale: cățelul Paco, iepurașii Kimi și Loona, măgărușul Sören și cacaduul MC Digga. Povești lor comice vor fi difuzate în fiecare sâmbătă și duminică, de la ora 13:40.

După cum o cunosc pe Maria, cu siguranță iepurașii vor devenii personajele ei preferate; iar cățelul Paco al meu.
Sunt curioasă dacă și voi veți îndrăgi vreunul dintre cei cinci prieteni fermieri. Povestim mai multe după primul episod?

Serial Bomerang

(Visited 120 times, 1 visits today)

2 thoughts on “Îmi este teamă de animale, deși le iubesc cu tot sufletul”

  1. Nu e prea plăcută nici postura din care băiatul meu de 6 ani si ceva acorda incredere tuturor animalelor, în special câini pe care îi vede pe strada sau după vreun gard, și pe care fara ezitare îi mângâie, astfel că ma face sa tresar daca il vad prea târziu, întrucât nu stiu ce reacție poate avea animalul. Cu toate ca pana acum, câinii i-au răspuns cu entuziasm, ceea ce l-a facut sa capete incredere si convingerea că toate animalele sunt la fel, în ciuda explicațiilor mele, și nu am avut episoade neplăcute, totuși parca câteodată e buna si reținerea în cazul unor necuvantatoare…Mie mi-a fost teama de gâște când eram mică, tin minte ca m-a alergat un gascan, si mult timp le vedeam așa, mai fioroase, până când adult fiind am fost mușcata de un câine, căpătând acum o frică și de cei mici. Totusi animalele pot fi și raman , după părerea mea imprevizibile.

    1. Să știi, Raluca, ai dreptate că animalele sunt imprevizibile. Și eu am experiențe cu mușcături de câini maidanezi din copilărie care cred că explică, într-un fel, teama mea.
      Pe partea cealaltă, medicii recomandă aproprierea copiilor de animale. Mai ales in cazul copiilor de oraș, care nu au bunici la țară cu animale in ogradă. De curând, fiica mea s-a întors dintr-o excursie de la ferma animalelor și mi-a spus că a văzut vaci smulse cu aspiratorul de lapte… E de ras, dacă n-ar fi de plâns. 🙁

      Îți mulțumesc pentru lectură și pentru împărtășirea gândurilor tale!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.