Bunicii mei au peste 60 de ani de viață împreună

Treizeci de ani au trecut din viața mea.

Și am atât de multe amintiri pe care le-am strâns de-a lungul lor. Îmi par mulți anii mei pentru că-s plini cu de toate: sentimente, oameni, drame, povești.

Oare până la șaizeci de ani se strâng amintiri încă pe atât?

Mă copleșește gândul ăsta. Nu știu cum se simte viața la șaizeci de ani, cu atât mai mult, nu știu ce înseamnă să stai șaizeci de ani lângă aceeași persoană.

Bunicii mei dinspre mamă tocmai au trecut de pragul aceasta. Acum două săptămâni s-au împlinit șaizeci de ani de la căsătoria lor.

Nu au aniversat.

Pentru că nici copiii, nici nepoții și nici strănepoții nu au reușit să le fie alături în acea zi.
Iar cu omul de lângă tine, cu care îți împărți viața de atâția zeci de ani, aproape că nu îți mai vine să sărbătorești.

Pe vremea bunicilor, nunțile se făceau în costume populare.

Atât mirele, cât și aleasa lui îmbrăcau la biserică haine tradiționale.
Poze din vremea aceea nu au bunicii mei, așa că aducerile-lor-aminte sunt singurele dovezi pe care timpul le-a mai păstrat. Ce-i drept, sunt diferite: bunica nu-și mai amintește decât tristețea plecării din casa părintească, iar el că își găsise cea mai frumoasă mireasă – „fată muncitoare, de dincolo de-o apă curgătoare” – exact cum îi ghicise în copilărie o babă în ghioc.

Viața de familie, pe vremea lor, se rostogolea dur printre obiceiurile de la țară, pământ, gospodărie și copii.

De tihna casei bunica își amintește cu amărăciune, căci rar îi aducea soțul câte o vorbă de laudă seara, atunci când se-ntorcea de la serviciu. Și cu toate astea, Dumnezeu i-a dăruit mulți ani alături de omul ei.
Viața femeii nu era tocmai ușoară pe vremea bunicii. Toată munca de peste zi – grădina, animalele, casa, bucătăria, copiii/nepoții – s-a prelins pe fruntea ei, an după an. Mă uit la ea. Și realizez că le-a dus pe toate, bune, rele, cu o forță interioară pe care nici măcar ea nu o conștientizează.

Mă uit și la bunicul. Severitatea lui nu s-a pierdut, doar a îmbătrânit odată cu el. Chiar și acum îi sunt stinghere în glas vorbele dulci de apreciere pentru femeia ce i-au fost alături toată viața. O iubește în felul lui. Dar viața l-a modelat mai aspru. În palme încă poartă adânc fiecare casă pe care a construit-o, cărămidă cu cărămidă, prin câte un locșor din țară.

Îi privesc pe amândoi cum stau bătrânește, unul lângă altul.

Cele mai puternice amintiri ale lor sunt cele mai îndepărtate. Despre ele vorbesc, se contrazic, se completează, iar se contrazic, apoi se aprobă, dar de fiecare dată revin amândoi în prezentul dureros și anchilozant, pe care îl mai alină uneori cu câte un medicament.
Reumatismul îl au moștenire de la bătrânii lor, pe celelalte le-au căpătat de-a lungul vietii. Multe și apăsătoare.
Noroc că își mai amintesc din când în când de credință și-și mai potolesc nedumeririle cu câte un citat din Biblie. „De la Tatăl sunt toate.”

 

Lui mă rog să îi țină timp lung pe pământ!