A doua sarcină

A trecut o lună. O lună în care timpul a avut voie să bată după bunul plac. Oricum nu am sesizat dacă a alergat sau dacă a avut pasul molcom. Știu doar că eu am înflorit în plină toamnă.

Am născut la distanță de patru ani în aceeași maternitate de stat. Cele două experiențe pe care le-am trăit acolo au avut multe elemente comune, ceea ce a contribuit la confortul meu emoțional.

Mi-am dorit ca și a doua sarcină să fie urmărită de medicul cu care am născut prima dată. De fapt, dacă stau să mă gândesc, acesta este principalul motiv pentru care am ales maternitatea Cantacuzino. Am avut multă încredere în experiența medicului meu, cu care am dezvoltat o relație sănătoasă emoțional pe parcursul lunilor de sarcină. Este un aspect foarte important de care, din păcate, multe gravide nu au parte.

Am ales să respect toate recomandările medicale pe care le-am primit și mi-am făcut de fiecare dată toate investigațiile pe care mi le-a solicitat.
(Singurul aspect la care am călcat strâmb a fost dozarea efortului de la locul de muncă din perioada anterioară prenatalului)

Am parcurs cu această sarcină o iarnă geroasă, dar plină de sentimente calde și de momente frumoase. M-am bucurat de romantismul micilor escapade la munte și am purtat la gât degețele poznașe de fetiță drăgălașă.
Apoi a urmat o primăvară tahicardică și mofturoasă, cu un album clasic de sarcină: frecvente stări de rău și vărsături dureroase, schimbări dese de dispoziție și multă somnolență, dureri lombare și crampe musculare nemiloase (mai ales la nivelul gambelor).
Vara care a trecut a fost cea mai dificilă din ultimii ani. Am simțit-o sufocantă și grea. Zilele s-au strecurat fierbinți pe lângă mine cu multe simptome noi, pe care prima sarcină nu a apucat să mi le evidențieze.
Toamna care i-a urmat a adus un început de septembrie plin de emoții și frici. După mai multe valuri de contracții, suprapuse peste plecările externe dese ale medicului meu, am îmbrățișat cu bucurie apropierea de cele 40 de săptămâni.

Dosarul medical, în care am adunat fiecare fișă de la consultații încă din luna februarie, a ajuns să fie destul de gros, așa că în zilele anterioare internării m-am apucat să-l răsfoiesc, așezând riguros toate foile și evidențiind cronologic fiecare consultație. Cu ocazia asta am observat că anemia pentru care am primit fier perfuzabil în ultimă săptămână de sarcină începuse să fie prezentă încă de la primul set de analize din februarie. Nu i-am dat importanță pe parcursul sarcinii, deoarece la primul copil anemia nu îmi dăduse mari bătăi de cap.
Dar, așa cum am descoperit de muuulte ori pe parcursul acestui an, nici o sarcină nu seamănă cu alta, tot așa cum mă aștept ca nici bobul de suflet cu parfum proaspăt de lapte care a venit în viața mea să nu semene cu surioara lui mai mare.

Știam că în ultima lună de sarcină ecografiile se vor așeza în calendar tot mai aproape una de cealaltă: mai întâi la o distanță de două săptămâni, apoi de o săptămână, pentru ca spre final să revin la control chiar și la 3-4 zile.

Mai toate spitalele de stat sunt sufocate dimineața de o agitație epuizantă. De la infirmiere și paznici, până la medici, asistente și pacienți, cu toții se intersectează pe holurile spitalelor.
Maternitatea Cantacuzino nu face excepție. De multe ori, ora 07.00 m-a găsit la ușa cabinetului de la demisol, alături de încă 2-3 pacientele. După 07.30 holul, de la cabinet și până la ușa de ieșire spre curtea interioară, se aglomera de burtici și însoțitori tătici. Printre ei, medicii care începeau să își facă apariția, înaintau cu greu spre cabinetul de consultații sau spre cele câteva saloanele de la același nivel.

Cu toții am ajuns măcar o dată într-o clinică privată. Condițiile și timpul de așteptare sunt net superioare. Cu toate astea, zeci de gravide (capabile financiar de a merge la un cabinet privat) alegeau să aștepte chiar și 2-3 ore pe holurile spitalului Cantacuzino pentru un consult.
Tind să cred că experiența și încrederea în medic primează.

Nu vreau să las să se înțeleagă prin acest text al meu că viața e frumoasă în spitalele din România. Ne izbim zilnic de lipsurile din sănătate (materiale sau umane). Însă atunci când găsim cadre medicale onorabile, acestea merită toată aprecierea noastră.
Lucrez și eu în sistemul medical și am înteles că pentru un pacient actul medical devine neprețuit atunci când încrederea și empatia completează experiența profesională a medicului.