Abuzul de „Nu”

Dis de dimineață, copiii și-au adus, din nou, bunicile în parc. Pentru că, la ora 9.00, rar găsești câte un părinte care să păzească toboganul sau să împingă leagănul. Și asta din cauza serviciului. (De obicei părinții intră în parc în tura de după amiază.)

Se spune despre bunici că sunt mult mai atașați de cei mici, deoarece maturitatea și înțelepciunea lor sunt mai bogate decât ale tinerilor părinți efervescenți din generația noastră.
Numai că spectacolul zgomotos pe care îl oferă unele bunici în parcurile dintre blocuri contrazice orice proverb drăguț despre bunici și nepoți care vă vine acum în minte.

Mi s-a întâmplat zilele trecute să plec din parc mult mai devreme decât îmi programasem, deoarece un grup gălăgios de bunicuțe mi-a făcut urechile să urle în mai puțin de jumătate de oră.
Ca niște păpușari, acestea controlau fiecare pas al nepoțeilor, fără să le dea cea mai mică doză de libertate. Fiecare gest spontan al micuților era taxat de o avalanșă de „Nu-uri” și smuciri de braț: „Nu împinge!“, “Nu pune mâna!”, „Nu sări!”, „Nu țipa!”, „Nu alerga!“
Din leagăn, fiica mea asculta speriată toată acea schimonoseală de grijă absurdă, fără să înțeleagă dacă „oamenii aceia mari” i se adresau ei sau nu. (Întâmplător, mai era o fetiță în parc, care purta același nume cu cel al fiicei mele, de unde și nedumerirea și spaima ei.)

La noi în casă, îngrozitorul „Nu” este folosit cu moderație. Din simplul motiv că, așa cum este de neplăcut copiilor să-l audă de la părinți, tot atât de neplăcut este și pentru părinți să-l primească din partea copiilor. Noi, ca familie-fericită-de-trei, funcționăm după metoda eliminării „pericolului” acolo unde este posibil (fier de călcat încins, chibrite, cuțite etc), cel puțin până când vârsta o va ajuta să înțeleagă consecințele.
Avem și noi reguli de siguranță, dar am ales să le reducem la minim, deoarece acestea vor ricoșa în personalitatea copilului. În acest fel, joaca și distracția nu sunt tulburate de „Nu-uri” obsesive.

Decât să-i interzic (inutil, știți și voi cum sunt copiii) un obiect sau o acțiune, prefer să îi fur atenția prin acordarea de responsabilități. Fiica mea, de exemplu, e receptivă la „șters praful”. Când ochii și mânuțele sunt ademenite de ceva „interzis”, o înarmez cu șervețele umede și ne apucăm de șters, la început împreună, după care o las să ia inițiativa: frigider, uși, scaune etc. Nu spun că nu avem și noi scăpări, dar cu cât mai puțin, cu atât mai sănătos (emoțional).

Revenind însă la realitatea din cartier (și din societate), fără să acuz toate bunicile de astfel de practici „protectoare” și fără să exclud părinții, pe motiv că ei nu ar face așa ceva, trebuie să fim conștienți că în oglinda noastră se reflectă copiii noștri, iar încărcătura emoțională negativă pe care le-o punem în bagaj, va defini generația viitoare de adolescenți.

Experiment

Vă sugerez ca, o zi pe săptămână, să controlăm avalanșa de „Nu-uri” direcționată către orice membru al familiei, nu doar spre copii, și să o înlocuim cu propoziții afirmative. Ca să dăm și o notă distractivă experimentului, haideți să ne luăm angajamentul că, la fiecare „Nu” scăpat, vom face 5 flotări.

Exemple personale (sau cum scăpăm noi de ispită) :

În loc de „Nu pune mâna!”, încerc „Hai să mă ajuți cu…” (cei mai mulți copii adoră să ajute în gospodărie) 
În loc de „Nu țipa!“,  încerc ” Hai să facem exerciții împreună!”
În loc de „Nu (mai) plânge!“, încerc „Plânge cât ai nevoie! ! Sunt alături de tine!”