Dragi părinți, ce bine că sunteți!

Nu fac un obicei din a vorbi despre tata doar în cea mai grea zi din an.
Amintesc de el de fiecare dată când parteneri de discuție îmi sunt oameni chibzuiți în vorbire. Fie că l-au cunoscut, fie că nu l-au întâlnit niciodată.

Pe măsură ce se picură anii, vorbesc mai ușor despre tata, rănile nu mai supurează, au devenit cicatrici sterile pe care le port sub piele. Acum, când îi revăd fotografiile pot să zâmbesc cu ele în mână, iar vocea-mi rămâne voce de fiecare dată când îi pronunț numele, fără să tremure sau să își piardă din tonalitate.

Nu știu dacă la sora mea aceste răni s-au închis, pentru că uneori cei care te însoțesc sporadic prin viață pot întreține trauma.
Nu știu nici dacă mama mea are puteri supraomenești de a putut să traverseze cei mai grei ani, de mână cu fiicele ei, alegând și alergând cât pentru doi.

E adevărat că boala asta numită uitare, pe care a lăsat-o Dumnezeu la dospit printre oameni, ne ajută să ne continuăm drumul, dar la fel de adevărat este că povestea unui om rămâne vie dacă e transmisă din generație în generație.

Îi vorbesc copilei mele despre bunicul Vasile cu bucurie. Îi povestesc despre bunătatea lui și despre grija cu care ne-a înconjurat, pentru că vreau ca ea să își contureze personalitatea, empatia și aspirațiile prin prisma familiei în care crește. Vreau să înțeleagă ce înseamnă o relație sănătoasă emoțional, ce înseamnă să dăruiești și să primești sprijin și cât de importante sunt clipele petrecute alături de părinți.

Vorbesc azi mai tare despre tatăl meu pentru că rememorez graba cu care i-am dat ultima îmbrățișare.

În timp ce secvențele negre ale despărțirii de el îmi trec prin fața ochilor, mă mâhnește gândul că mulți dintre voi încă aveți părinți pe care nu-i prețuiți la adevărata lor valoare, pe care nu-i îmbrățișați fără motiv, pe care nu-i sunați mai des.

Tot timpul am crezut naiv că tata îmi va fi alături până la adânci bătrâneți, că-mi va purta pe umeri copiii în timp ce ei îl vor trage de mustața albă, că va continua să facă sport chiar și atunci când va ieși la pensie, că mă va tempera cu sfaturile lui ori de câte ori voi avea nevoie și că va avea grijă toată viața de mama mea “mult prea prăpăstioasă”.

Ca orice fetiță purtată pe brațe de tatăl ei l-am admirat și m-am mândrit cu jovialitatea lui, dar ca orice copil ajuns la adolescență i-am criticat deciziile și nu am vrut să îi înțeleg “grija părintească”. Nici eu nu l-am apreciat pe cât de mult ar fi meritat.

Îmi amintesc că tata ne povestea uneori fragmente din copilăria lui, lăsându-ne pe noi să tragem concluziile unei vieți îngreunate. Ne sublinia doar atât: “Nu avem dreptul să ne judecăm părinții!”.
Ni dăruiește Dumnezeu și trebuie să îi acceptâm așa cum sunt, cu bune și cu rele. În schimb, putem învăța din greșelile/faptele lor, alegând să le repetăm sau nu.

Așa că, indiferent dacă l-ați întâlnit vreodată în drumul vostru pe cel care mi-a fost tată aproape 22 de ani, mergeți acasă la părinții voștri și spuneți-le doar atât: “ce bine că sunteți!”