Marea veste

Era momentul să spunem și părinților că viața noastră se va schimba.
Ținusem secretul suficient pentru noi, de acum voiam să împărtășim și celorlalți. Ne era din ce în ce mai greu să ascundem zâmbetul nostru larg ce ni se imprimase iremediabil pe chip de vreo câteva săptămâni.

Unei bunici i-am trimis o scrisoare, cu rugămintea de a nu o deschide mai devreme de 22 mai, iar celeilalte bunici i-am făcut o vizita de 1 iunie,  cu ecografia în mână, pe post de felicitare. Mai departe vestea a zburat ușor pe la urechile tuturor rudelor dragi.
Și, uite așa, ne-am bucurat cu toții de darul ce urma să-l primim de la Mos Crăciun anul acela.

„Ai venit cu 3 zile înainte de Sfântul Crăciun, într-o duminică minunată, cu mult soare afară și în viața noastră. Să tot fi fost zece și jumătate – unsprezece, nu mai conta. Era unul dintre acele momente rare din viață când timpul dispare, iar chipul tău capătă o fericire cu care nu te mai saturi să te îmbeți.

Mami-drag, îmi voi aminti mereu acea noapte îngerească de Ajun în care am dormit pentru prima data împreună, piele pe piele, suflet pe suflet. A fost doar a noastră, atât de intim și de firesc de parcă ne știam de-o viață. Nu mai conta nici patul dur, nici camera înaltă de spital, pentru că inimile noastre se regăsiseră și își reluau bătăile exact așa cum învățaseră în ultimele luni.
În lumina slabă dintr-un colț de scaun ne veghea bunica, iar din Cer bunicul…”